Quantcast
Channel: Radiografia unei zile – opisicaneagra.ro

Marin Preda, scriitorul meu de acasă..

$
0
0

Blogul meu, drăguțul, a mai găzduit câteva articole despre Marin Preda, scrise de-a lungul timpului, cu diferite ocazii. Astăzi este despre Marin Preda, scriitorul meu de acasă, cel care îmi amintește de copilărie, de anii de școală generală petrecuți într-un sătuc din Teleorman, de oamenii și limbajul lor simplu, dar atât de colorat, atât de viu..

5 august 1922, Siliștea-Gumești. Așa a început.

Anul acesta s-au împlinit 95 de ani de la nașterea celui cunoscut ca autorul romanului Moromeții. Marin Preda, fiul lui Tudor Călărașu și al Joiței Preda, s-a născut în Siliștea-Gumești, județul Teleorman.

Preocupat cu treburile gospodărești încă de copil, Marin Preda nu a frecventat cursurile claselor primare așa cum și-ar fi dorit. Tatăl său nu înțelegea dorința copilului de a învăța carte (Marin Preda își dorea să studieze la Școala pentru învățători). Așadar, nu îl susținea în acest sens. După ce se îmbolnăvește de malarie, părinții nu îl mai pot susține în școală. Termină clasa a IV-a cu ajutorul învățătorului Ionel Teodorescu, cel care l-a și înscris inițial în clasa I. Cu toate greutățile pe care le întâmpină, Marin Preda termină clasa a VII-a cu media 9,78. 😐

După ce este respins la Școala Normală din Câmpulung-Muscel (din cauza miopiei), tatăl său se gândește că ar fi bine să urmeze o școală de arte și meserii. Slavă Domnului!, nu s-a ajuns acolo. Intervenția salvatoare a librarului Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, îi schimbă cursul destinului și îl duce la Școala Normală din Abrud. Acolo reușește la examenul de bursă cu nota 10. 😐

Marin Preda: „N-aveam unde dormi…”

Mai târziu, ajuns în București, tot din cauza lipsurilor materiale, se gândește să renunțe la școală.

Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ’41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.¹

Acest pasaj îmi amintește de memoriile adunate frumos în Viața ca o pradă, volum autobiografic pe care l-am citit atunci când niciun alt citat motivațional nu mă putea ajuta. Mă regăseam, cumva, pe departe, printre rândurile unor pasaje. Mă regăsesc și acum în minusurile persoanei și personalității sale, dar și în dârzenia cu care a luptat pentru visul lui. Și-a dorit să învețe..

Debutul literar și activitatea sa de scriitor și nu numai

Faptul că debutează la vârsta de 20 de ani (cu schița Pârlitu’ în ziarul Timpul) îi dă încredere în scrisul său și continuă să scrie proză scurtă, nuvele și povestiri pe care le va aduna mai târziu în romanele sale.

Trece pe rând prin mai multe redacții (Timpul, Viața românească, Evenimentul zilei), ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, și traduce din Dostoievski și Camus.

În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. Cu două luni înainte de dispariția sa, la editura pe care o conducea, Preda publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. E pe lista cărților de citit, vă recomand măcar filmul.

Bineînțeles, trebuie să amintesc aici câteva dintre cele mai importante volume publicate de Marin Preda: Moromeții, Viața ca o pradă, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni, Întâlnirea din pământuri, Risipitorii. Romanul său, Marele singuratic, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

Marin Preda și iubirea: „Marin – întâi scriitor şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut” (Aurora Cornu)

În viața lui Marin Preda au existat trei femei: Aurora Cornu (marea sa dragoste), Eta Vexler (o evreică ce i-a atras antipatia regimului) și Elena (cea care l-a făcut pe scriitor tată).

Fiecare poveste de iubire a avut ceva unic, firește. Însă, cele trei soții au declarat același lucru despre Marin Preda: faptul că acesta era mai întâi scriitor, apoi își vedea de familie.

Marin Preda și Aurora Cornu

De fiecare dată, cu fiecare dintre cele trei femei s-a căsătorit repede și fiecare l-a marcat și inspirat pentru scrierea sau publicarea vreunui roman: Aurora i-a găsit manuscrisul Moromeților și l-a sfătuit să publice, Eta l-a inspirat pentru începerea romanului Risipitorii, iar Elena i-a fost alături atunci când acesta lucra la Cel mai iubit dintre pământeni.

Un pasaj important despre Marin Preda în postura de tată, cu toată dăruirea și dragostea de care era el capabil, l-am regăsit într-un interviu acordat de Elena Preda după moartea scriitorului:

 „În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte mici cumpărături şi, când am revenit, am rămas cutremurată – l-am găsit pe Marin în faţa pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am lăsat în pace, nevrând să tulbur această scenă, și, după vreo oră, când am reintrat în cameră, Marin se suise pur și simplu în pătuţul lui Alexandru. Se făcuse atât de mic, încât să încapă acolo şi să-şi ţină copilul în braţe. În veci, nu o să pot uita această imagine: o efigie perfectă a iubirii părinteşti, a imenselor lui resurse de ocrotire şi tandrețe.”²

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” – Marin Preda

Marin Preda nu a avut iubiri adolescentine și abia la 32 de ani o întâlnește pe Aurora, marea sa dragoste, o poetă în vârstă de 20 de ani. Despărțirea de aceasta îi provoacă o depresie atât de serioasă încât autorul este internat în spital.

„Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.” (Marin Preda)

Scriitorul era un adevărat cavaler atunci când era îndrăgostit și îi trimitea scrisori iubitei chiar și în timpul căsniciei. Rândurile de mai jos m-au lăsat fără cuvinte…

„Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atât de mult…“

În vizită la Centrul Memorial „Marin Preda”

Plecând într-o excursie cu Arhiva de Geografie (detalii, în articolul despre Teleorman), am avut ocazia să vizitez și Centrul Memorial Marin Preda din Siliștea-Gumești. Casa în care a locuit autorul nu este amenajată, fiind închisă și lăsată în paragină. Am citit într-un articol publicat de Adevărul că această casă a fost cumpărată de Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă Marius Tucă cu 35.000 de lei. Primăria încă încearcă să colaboreze cu proprietarul pentru a o pune în valoare. Deocamdată, nu se mișcă nimic pe acolo.

Casa lui Marin Preda (adevarul.ro)
Centrul Memorial „Marin Preda” – Siliștea-Gumești, jud. Teleorman

 

Ceva mai multe imagini din muzeu am publicat în episodul 5 al vlogului meu, pe numele lui de scenă Negru Vlogă. 😀

Moartea lui Marin Preda stă sub semnul întrebărilor: accident sau omor?

Marin Preda a murit pe 16 mai 1980, în camera 6 a Casei de Creaţie de la Mogoşoaia. Medicii legişti au stabilit că Preda avea o alcoolemie de trei la mie, iar cauza morții a fost „asfixie mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale”. Adică a murit înecat în propria vomă.

În jurul morţii subite a scriitorului s-au făcut tot felul de scenarii, bineînțeles. La baza acestora se aflau două mari bănuieli:

  • a fost omorât de vreun agent rus KGB – din cauza publicării romanului Delirul, în paginile căruia îi creionează o imagine favorabilă mareșalului Ion Antonescu, fapt ce nu a fost deloc pe placul celor de la Moscova; a fost urmărit, i-au fost trimise scrisori de amenințare, doar-doar nu va publica și o continuare a volumului Delirul;
  • a fost „lichidat” de oamenii lui Ceaușescu – scriitorul devenise incomod, „greu de controlat” și astfel și-a atras antipatia regimului. Se bănuiește că romanul Cel mai iubit dintre pământeni a fost cel care i-a adus și moartea prozatorului. La doar două luni după lansare, acesta a fost găsit fără suflare, în camera lui, „într-o poziție nefirească”. Scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu, cel care l-a găsit în acea zi, declara: „În  dimineaţa plecării, telefoanele de la Focsani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregatea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun răspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis… Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească”.

Există și un mister al manuscriselor lui Marin Preda. Se pare că acesta începuse să lucreze la o nouă carte, iar apropiaţii au susținut că scriitorul ar fi avut o valiză cu manuscrise pe care o păstra la Editura Românească, acolo unde era director. Și-a dorit ca această valiză să fie predată fratelui său, în cazul în care el ar păţi ceva. Nu se știe ce s-a întâmplat cu manuscrisele după ziua de 16 mai 1980.

Într-o zi urâtă şi ploiasă, la fel ca noaptea în care a murit, Marin Preda a fost înmormântat la cimitrul Bellu.

Îți mulțumesc, dragă Marine, că ai trecut pe aici și te-ai zbătut atât să ne lași nouă atâtea „imagini” despre viața satului românesc, despre condiția omului de provincie realizat prin forțe proprii, să ne fii exemplu că se poate. Dacă îți dorești.

Eu îmi doresc să nu te uite lumea. Mulțumesc, Marin Preda!

The post Marin Preda, scriitorul meu de acasă.. appeared first on opisicaneagra.ro.


La mulți ani, Caddillac! #MafiaPeViață #FrațiDeFapt

$
0
0

Inițial, am vrut să scriu o postare pe Facebook cu „La mulți ani, Caddillac!”, dar mi-am spus că am mai multe de scris despre treaba asta. Și că, totuși, aș vrea să nu se piardă gândurile astea undeva pe un perete și așa aglomerat cu tot felul de alte sentimente..

Îngeri pierduți..

Ascultam acum 15 ani piesa asta (aveam cam tot atâția ani) și nu făceam altceva decât să simt. „Acasă-i altfel, sunt ai tăi prezenți..” Îi aveam pe ai mei și luam treaba asta de-a gata. Habar nu aveam, de fapt, cât de norocoasă eram. Dar știam un lucru sigur: eram fericită. Mă simțeam protejată, lipsită de griji, liniștită..

Ascultam piesele de pe albumul B.U.G. Mafia prezintă Casa împreună cu Alin al meu, de la care l-am și primit cadou de ziua mea în 2002. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. La fel ca toate cele în care ne petreceam timpul împreună. B.U.G. nu e doar o trupă din copilăria mea, B.U.G. înseamnă stări lipite de sufletul meu pentru totdeauna.

Pentru mine, familia a însemnat
Mama mea, frații mei cu adevărat.
Niciodată n-am uitat, îngerii nu m-ar lăsa,
Să uit de unde vin și de ce-mi bate inima..

Așa am crescut, așa mi-au sădit în inimă sentimentul de care mă bucur și în ziua de azi: nu am uitat de unde am plecat, am reușit, zic eu, să rămân același om simplu, modest, cu dorul de acasă oriunde merg. Pentru mine, să fiu de cartier nu a însemnat să mă droghez, să dilăresc, să mă bat sau să am de-a face cu vietăți de apă. Pentru mine, de cartier a însemnat loialitate, familie, sinceritate (până la durere și dincolo de ea), naturalețe în vorbe și gesturi, a însemnat mesaj, cuvinte și instrumentale.

N-are cum să se termine așa, te-ntorci acasă
La frații tăi, la ale tale, nimic nu mai contează..

M-am regăsit cumva și în agresivitatea acestui gen de muzică. Am simțit că se mulează perfect personalității mele, că ia ușor forma caracterului meu puternic și, în loc să zic eu ceva, o făceau ei pentru mine. Fredonând piesele (învățate pe de rost), mă descărcam de vibe-urile ce erau pe minus, păstrându-mi zâmbetul pe buze. Da, știu, paradoxal, dar mna. Asta sunt – o sumă nesfârșită de contraste.

Caddillac a reușit să scoată o piesă pe care să o țin aproape ani de zile. Nu știam că voi avea, la rândul meu, doi îngeri pierduți..

Viața mea acum s-a complicat,
Am luat-o de la cap, ziceam că s-a terminat.
Nu am vrut să fie așa, cred că nimeni nu ar vrea,
Rămân doar cu speranța că ceva se va întâmpla,
Că va veni o zi când din nou o să zâmbesc,
Aștept în continuare și mă lupt să reușesc.

Ce mi-a venit să vă zic toate astea? Astăzi este ziua lui Caddy. Dacă eu am început să îi ascult când aveam vreo 11 ani, nu-mi vine să cred cum a zburat timpul ăsta și văd cum și ei o iau înainte cu vârsta. Caddy are, de azi, 41 de ani! Un om deosebit, un caracter frumos, cu o familie ideală și o carieră de succes. Sunt mândră că susțin fix acest gen de oameni.

 

La mulți ani, Caddillac! La mulți ani, Dragoș! Mulțumesc că ați fost și încă sunteți! #MafiaPeViață #FrațiDeFapt

The post La mulți ani, Caddillac! #MafiaPeViață #FrațiDeFapt appeared first on opisicaneagra.ro.

Povestea complexului avicol integrat #Avis3000. Sau prima zi #prinHD2019

Pe Drumul Vinului în Podgoria Miniș-Măderat #prinArad

Am fost în Rai! Raiul Animalelor – parcul liniştit al unui foarte dureros rămas-bun

5 motive să vizionezi un film în Cineplexx Sibiu, cel mai performant cinematograf din România

Veronica Micle – Poezii alese…

$
0
0

Astăzi, 22 aprilie, este Ziua Pământului. Dar este și ziua de naștere a muzei eminesciene, Veronica Micle, născută în același an cu acesta, 1850. Despre Veronica Micle am mai scris pe blog în urmă cu ceva timp. Reaminteam printre altele, în acest articol, cea din urmă poezie a acesteia. Moartea lui Mihai Eminescu a fost o lovitură puternică pentru Veronica Micle. La data de 15 iunie 1889, la aflarea veştii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, aceasta scrie în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”. Raze de lună „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!” Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună – Noi visam eternitate în durata unei clipe. „Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază” Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge; Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge! Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie, Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată. Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne; Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne; Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună Toate razele de lună, toate razele din soare Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare. În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august: “O! Moarte vin de treci Pe inima-mi pustie şi curma a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm, Să dorm pe veci.” Veronica Micle – Poezii alese… de mine Că mi-ar zdrobi suspinul… Că mi-ar zdrobi suspinul și sufletul din mine Și că de lacrimi ochii simți-voi că se strâng Nu mi-ar păsa nimica, ci tot gândind la tine Întreaga mea viață eu aș voi să plâng. Dar mă cuprinde groaza când cuget că odată De chiar aceste lacrimi ce plâng azi urma ta Imaginea-ți iubită în sufletu-mi păstrată Din suflet va fi ștearsă și eu te voi uita. De ce-ți mai numeri anii De ce-ți mai numeri anii să vezi de ești bătrân Când știi ce grea durere tu porți în al tău sân, Și pentru ce oglinda întrebi privind în ea Să-ți spună de nu-i încă zbârcită fața ta? Când știi c-a tale lucruri ce curg neîncetat Adânci și triste urme în suflet ți-au lăsat, Și crezi c-o vecinicie amară e de când O clipă fericită avut-ai pe pământ. Și ce-ți mai folosește să știi azi cum mai ești Când simți că tu pe lume de mult nu mai trăiești; Purtând cu moartea’n suflet străin în orice loc Viața ta pustie și fără de noroc! Frumoasa, sfânta poezie Frumoasa, sfânta poezie, Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu Pe dulcea ta zădărnicie Cât preț a pus sufletul meu. Cât îmi părea că sunt de mare Ca idol eu mi te-am ales, Cu ce avânt și adorare Prinos adusu-ți-am ades. Adânca mea cucernicie De mitul tău când s-a legat, Pe dulcea ta zădărnicie, Sufletu-mi jertfă ți l-a dat. Singură De câte ori am tresărit La fiece mişcare, Crezând că poate ai venit Tu, dulce arătare. Ş-apoi de câte ori am plâns, Văzând că noaptea vine Şi lampa singură o-am stins, Iubite, fără tine. O, dac-ai şti de câte ori Nopţile albe, nedormite, Ţi le-a jertfit până la zori Sălbateca-mi iubire, Măcar o clipă-ai fi venit, Adus ca de ursite – C-un sărut să pui sfârşit Durerei nesfârşite! Uitarea Ai sosit, dulce uitare, Din cumplitul meu necaz Și din dragostea cea mare Nici o urmă n-a rămas. Și-n aceste ceasuri line, Eu cu suflet liniștit Cugetându-mă la tine Mă întreb de te-am iubit.

The post Veronica Micle – Poezii alese… appeared first on opisicaneagra.ro.

Cum să te simți bine la mare când plouă? Participi la o gală Spring SuperBlog

$
0
0

Da, a mai trecut încă o gală Spring SuperBlog. Și s-au adunat 7 ani de când am participat prima dată la un astfel de eveniment. M-am aruncat într-o joacă fără să știu regulile, fără să-mi propun ceva anume, ci doar din curiozitate și din dorința de a scrie. Mi-am dorit să am subiecte despre care să postez pe blog. Am avut. Și am tot avut… 7 ani, 14 gale SuperBlog și aceleași emoții Am strâns o colecție impresionantă de amintiri legate de cel mai longeviv concurs de blogging din online-ul românesc. Am fost sponsor, organizator de gală în 2016, juriu, participant, câștigător. Deși am susținut discurs la absolut fiecare astfel de ocazie, emoțiile nu-mi dau pace. Și nu că nu mi-ar plăcea să vorbesc în public. Vezi vlogurile. Dar preiau parcă emoțiile antevorbitorilor mei ori retrăiesc momentul de o imensitate încărcătură emoțională din seara primirii marelui trofeu. Sau, pur și simplu, toate la un loc. Referitor la discursuri. Am tot auzit un laitmotiv de-a lungul anilor, unul cu care eu, personal, nu rezonez de nicio culoare. :)) Pe bune că nu înțeleg fuga DE locul I și nu DUPĂ locul I… Da, știu motivația aia cu „să mai particip și alte dăți”, dar nu se mai pune acum. Pentru că poți participa în continuare la maximum 5 probe din cadrul fiecărei ediții SuperBlog. Nu te oprește nimeni să scrii pentru 5 probe. Cât de tare e treaba asta? Să ai dreptul de a alege pentru ce sponsori vrei să povestești cititorilor tăi. Mi se pare că este cumva, măcar puțin, vorba și despre vulpea care nu ajunge la struguri. În plus, cine își amintește de locul 2? Ok. Revenind la subiectul zilei. Felicitări, Oana! Felicitări fetelor de pe podium, dar și tuturor celor ce au ales să se implice în acest concurs în condițiile în care pe 24 februarie a izbucnit un război nu departe de noi. Cu toate astea, superbloggerii au reușit să se adune și să scrie împreună încă o ediție Spring SuperBlog. (Și) din acest motiv, felicitările mele încă o dată tuturor! Mulțumiri Claudiei și lui Albert, cei doi magicieni care fac toată treaba asta posibilă. Cum să te simți bine la mare când plouă? Răspunsul este chiar cel din titlu: participi la o gală Spring SuperBlog. Din păcate (sau nu neapărat), vremea nu a fost deloc prietenoasă cu noi de data asta. A fost înnorat toată ziua de sâmbătă, a plouat și a bătut vântul, ceea ce ne-a ținut departe de costumul de baie. Nu și de mare. Cu toate astea, bucuria revederii nu ne-a fost deloc umbrită. Am ajuns sâmbătă pe la prânz și, după o poză cu Beti văzând prima dată marea… …am mers la o pizza și o bere, gin, Aperol, în funcție de ce poftă a avut fiecare cu Costică și Raluca.   Vezi această postare pe Instagram   O postare distribuită de Georgiana Mihăilă (@opisicaneagra.ro) Vorba lui Exarhu, timpul zboară repede atunci când te distrezi și iată-ne deja la gală. Discursuri, emoții, sponsori, superbloggeri, bloggeri parteneri… N-am plecat cu mâna goală – mi-am luat badge-ul semnat de Albert și am primit un set cadou de la farmec, cei care de ani buni sunt sponsori și trimit produse pentru superbloggeri la fiecare gală. Și ăsta e un aspect al frumuseții acestei competiții, nu? :)) Cât a ținut evenimentul, am uitat tot ce se petrecea afară, dar nu pentru mult timp. Pentru că am ieșit pe terasă și am mai stat la povești cu Daniel, Dana și Raluca. În trecere, și cu alții. Am început pe la ora 23 să simt frigul cum își face cuib în fiecare oscior de-ale mele și ne-am hotărât că e vremea să ne retragem. Și bine am făcut. 😀 Am urcat în camera de la Hotel Opal din Cap Aurora, hotel despre care v-am povestit și în articolul de anul trecut (adică aici). Ca o parantezeă, au fost foarte primitori, dar dincolo de toate facilitățile, m-am bucurat cel mai tare de faptul că Hotel Opal este un hotel pet friendly. Am plătit o taxă de 50 lei pentru Beti (musai cățel de talie mică, adică până în 10kg) și uite așa am scăpat de grija căutării unui dog sitter de weekend. 😀 Soarele a întârziat la petrecere, dar ne-a acompaniat duminică în Vama Veche. Duminică a fost vreme ceva mai bună, dar tot nu ne-am oprit la plajă. Am dat o tură până în Vama Veche pentru deja tradiționalul frappe pe terasa de la Expirat. După o altă sesiune foto cu soare, cățel și mare… …ne-am pornit către București. Cu gândul la gala SuperBlog din iarnă, atunci când ne vom revedea pentru, da, a 15-a oară. Sper să reușesc până atunci să pun în aplicare ideea pe care o am în minte de ceva vreme. Nu știu, vedem. Și cam așa zic eu că poți avea parte de timp de calitate la mare când plouă. Participi la o gală SuperBlog. Nu uitați să mă urmăriți pe Instagram @opisicaneagra.ro. Acolo postez ceva mai des decât pe aici. Momentan. A, să nu uităm și de YouTube! Hai cu 3k! 😀 La voi cum a fost minivacanța asta?

The post Cum să te simți bine la mare când plouă? Participi la o gală Spring SuperBlog appeared first on opisicaneagra.ro.


Evadare în Dealu Mare – Degustare în grup mare

$
0
0

În ultima perioadă, nu prea am mai avut timp de respiro. Dar, nu știu cum, uite că s-au aliniat planetele ca, în weekendul 22-23 octombrie, să pot merge cu blogoltenii într-o Evadare în Dealu Mare. Degustare de vinuri la trei crame din Dealu Mare – Traseul 1 Inițial, mă gândeam să merg cu mașina, ținând cont că trenul spre și mai ales dinspre Ploiești este plin în weekend. Dar n-a mai fost nevoie – am luat autocarul, ceea ce a fost un plus pentru organizatorii Evadării în Dealu Mare. Ai la dispoziție trei trasee în care să vizitezi crame diferite din zonă și câte un autocar pentru fiecare traseu în parte. Daniel mi-a zis că a vrut să înceapă cu primul, doh! :)) Așa că am căutat autocarul cu însemnele specifice în Piața Victoriei. Am plecat cu mai bine de o oră întârziere (bilă neagră pentru organizatori). Blogoltenii ajunseseră deja în gară la Ploiești cu Softrans. Asta e! Nu era ca și cum puteam face ceva în sensul ăsta. 😀 Așa că am așteptat cuminți (eu, Raluca și Daniela Bojincă) să ajungem în gară să-i preluăm și pe ceilalți… Evadare în Dealu Mare – Domeniul Aristiței După o tură prin cramă, povești despre întregul drum de la boaba de strugure la vinul din sticlă, am ieșit din nou la lumina blândă a soarelui de octombrie. Aici, toate au început să capete sens. Pentru o astfel de primire, chiar a meritat așteptarea… Am degustat fiecare vin pe îndelete, alături de brânză, cașcaval, struguri și ceva mezeluri proaspete. Dar, de departe, vedeta mesei a fost pâinea stropită cu ulei de măsline. Așa cum am spus-o în nenumărate rânduri, pâinea proaspătă (cu ulei de măsline sau nu) a fost absolut mi-nu-na-tă! În ceea ce privește vinurile degustate, am avut două preferate: Riesling de Rhin 2019 (Dealu Mare) – pentru gust, prospețime și pentru notele de miere completate perfect de aromele fine de citrice coapte; Domeniul Aristiței Vizionare Rose (Valea Călugărească) – pentru sticla deosebită: Cum am avut la dispoziție ceva timp și pentru poze, am mers direct în vie și ne-am făcut de cap. :)) Cele trei iscoade oltenești (cum ne-a numit Daniel) și Xaara Novack, pe care vă îndemn să o urmăriți (măcar) pe Instagram. Mulțumesc, Xaara, pentru minunatele cadre! Și dacă tot mi-a ieșit în cale acest utilaj agricol atât de cool și aproape hipsteresque, am zis să nu pierd ocazia de a-mi evidenția ținuta potrivită unei truse de scule și un volan de tractor. :)) După ce m-am jucat cu căței, am admirat floricele (și… buchetele), am ascultat cântecul cocoșilor, a venit momentul să plecăm spre cea de-a doua cramă: Evadare în Dealu Mare – Dagon Clan Aici, lucrurile au început să se schimbe, nu neapărat în bine. Ce-i drept, cei de la Domeniul Aristiței au setat standarde înalte și era cam greu să fie ceva peste sau măcar la fel de bine organizat.   La Dagon, am fost așteptați cu interes de gazde. În sensul că și-au dat înteresul pentru vizita noastră. Că nu a fost totul așa cum ne-am fi dorit, asta e. Nu poți mulțumi pe toată lumea. Locul a fost „pozabil”… …dar în afară de poze cu sticle de vin și cărți, nu pot spune că am reținut vreun anume soi. Deși denumirile sunt cel puțin inedite: Jar, Cleștar, Har sau Clar. Punctul de interes mi s-a părut crama ce datează de prin secolul al XVIII-lea (dacă am reținut bine): Ieșind de acolo cu un pahar de… ceva, nu pot să îl numesc vin, dar nici țuică, am exprimat totul prin aceste reacții :)) Mă rog, înțelegeți că toată treaba ține de gust. Așa cum și îngrijirea unei vițe de vie o înțelege fiecare proprietar în mod diferit. Buuuuun. Am smotocit și aici un blănos tare prietenos, apoi am purces către ultima cramă a Traseului 1 – Evadare în Dealu Mare: Crama Davino – Degustare în grup (prea) mare Recunosc că am ajuns la Davino cu așteptări mari. Auzisem de la o cunoștință că a participat la acest traseu, iar cei de la Davino sunt super profi. Pica la fix după o zi atât de plină și obositoare. Am ajuns acolo de apus și ne-am putut bucura pe lumină de câteva peisaje foarte drăguțe: După poveștile despre cramă, dotările tehnice și alte detalii despre ora culesului (3 dimineața pentru un soi de struguri albi) sau distanța dintre butucii de viță de vie, am ieșit într-un fel de terasă/pridvor. Îmi pare rău să o spun, dar nu pot minți nici măcar de dragul unor invitații viitoare: am simțit că i-am luat prin surprindere pe organizatori (deși au știut câți venim). Deși alte persoane dinaintea noastră au beneficiat de mici gustări și o degustare de vin civilizată (așezați la masă înăuntru), la noi se terminau sticlele de vin (ah! nu cred că mai avem…). Nu vă supărați, o sticlă cu apă? Ah, da! Imediat aducem. Și seara a decurs numai așa… Răcoarea se făcea din ce în ce mai simțită, foamea deja ne rodea stomacul, așa că după vreo 2-3 soiuri, nu am mai putut degusta ceva. Din păcate, nu am plecat cu un sentiment plăcut de acolo. Total nepregătiți, fără empatie pentru niște oameni care vin în vizită și pe care i-au ținut în picioare afară, în frig, la sfârșit de octombrie… Să nu mai zic că o pâine proaspătă sau niște covrigei sărați sau alune (orice!) ar fi făcut o mare diferență. Nu se face așa și punct. Ca să nu-mi fac eu sânge rău degeaba, m-am gândit că am fost noi un grup prea mare pentru cât pot ei să ducă. Dar! Dacă nu poți, nu promiți. Așa că, dacă doriți să le faceți o vizită, asigurați-vă din timp că știu despre ce este vorba și că veți primi ce scrie peste tot în descrierea evenimentului… Seară liniștită la hotel Plaisir După ce am mers la Afi Ploiești să înfulecăm, ne-am întors la hotel Plaisir, acolo unde ne-am cazat cu ocazia evadării. Dacă inițial am mers pe jos până la mall, la întoarcere am luat un Uber (sau Bolt, nu mai știu). A fost și asta o experiență. Manele, BMW, număr de DJ parcă, nu-știu-cât LUX. Viteză. Dar am ajuns cu bine. I-am mulțumit lu’ Doamne-Doamne că s-a sfârșit cu bine ziua de sâmbătă. :)) Duminică, zi cu soare, Nichita, muzee și un wok… magic A doua zi, după micul dejun, ne-am făcut ad-hoc programul: vizită la Muzeul memorial Nichita Stănescu (cel pe care l-am vizitat deja în februarie și iunie anul acesta)… …plus o raită la Muzeul Casa de târgoveț Hagi Prodan. Vom vorbi separat despre. Și pentru că întâmplarea a făcut ca, la numai 50 m de acest muzeu, să se afle un restaurant, ne-am aruncat orbește în a-l alege pentru masa de prânz. Și n-am dat greș. Mâncare delicioasă, prețuri decente, gazde primitoare. A fost o încheiere pe cinste pentru un așa weekend. Am plecat cu toți blogoltenii cu Softrans (Atenție! Să nu care cumva să aveți nevoie la toaletă duminica în gară, că este închis. 😀 Suportați până în tren…) Dar. În tren, ce să vezi, ne-bu-ni-e! Puhoi de lume, ioc aer de respirat, noroc că am apucat să urc. Ba, mai mult, locul plătit al unuia dintre bloggerii din Craiova mi-a fost cedat până la București (Mulțumesc, Iulian!). Așa am putut circula și eu mai omenește. 😀 Dar știți cum e vorba aia edithpiaf-ană? Je ne regrette rien.

The post Evadare în Dealu Mare – Degustare în grup mare appeared first on opisicaneagra.ro.

Moara de hârtie, povești despre oamenii de altădată

$
0
0

Despre Moara de hârtie ați mai citit pe blogurile mele. Vă povesteam în anii trecuți despre conceptul de cărțișor. Adică, așa cum sugerează și numele, un mărțișor ca o cărticică. În fiecare an, aceste cărțișoare sunt dedicate unor personalități importante din cultura română. I-am avut pe Eminescu, pe Nichita. Le-am avut și pe Regina Maria și Ana Blandiana.   Vezi această postare pe Instagram   O postare distribuită de Georgiana Mihăilă (@opisicaneagra.ro) În 2023, mărțișorul-concept al celor de la Moara de hârtie din Comana va fi dedicat lui Constantin Brâncuși. Frumoasă inițiativă! O susțin cu tot dragul și sper să-mi iasă în cale în vreo librărie sau vreun târg de primăvară. Vedem. Dar nu despre asta va fi vorba astăzi. Am făcut o introducere doar ca să vă familiarizez cu unul dintre cele mai faine proiecte legate de păstrarea tradiției românești. Și, din fericire, nu este singurul. Moara de hârtie, o oază de cultură la doi pași de București Astă-vară, (duminică, 31 iulie), am pornit cu bucurie către Comana, acolo unde urma să aibă loc Festivalul de poezie Gellu Naum. Chiar m-am bucurat când am aflat că evenimentul va fi găzduit de Moara de hârtie, unde îmi doream să ajung de câțiva ani.  Am ajuns acolo și am fost întâmpinați cu căldură de oameni și animăluțe. Nu știu voi cum sunteți, dar eu, atunci când am un cățel sau o pisică prin preajmă într-un loc nou, instant mă simt mai bine, mai în largul meu. Dar stați așa! Că poza de mai sus s-a „întâmplat” după un tur ghidat. Haideți să vă povestesc câte ceva despre acest minunat loc. Și cred că cel mai bine surprind esența chiar cei care au gândit și simțit povestea ce stă la temelia atelierului-muzeu: De când a apărut ideea Moara de hârtie, în 2009, nu am visat doar la cât de frumos ar fi să existe acest loc, ci am și muncit în direcția construcției lui. Astfel că, în 2011, am inaugurat la Comana un mic Atelier-muzeu, un loc aparte în România, dedicat meseriilor vechi din domeniul cărții. Moara de hârtie a atras în cei 10 ani peste 40.000 de copii și adulți, care au vizitat Atelierul-muzeu și au participat la ateliere educative și creative de hârtie de mână, tipar manual și legătorie de carte. Văzând entuziasmul copiilor și adulților totodată, în contact direct cu activitățile inspirate de meserii vechi, în 2014 am decis să mai deschidem un drum și să construim tot aici, la Comana, un mic sat în care în care meșteșugurile tradiționale românești să redevină relevante. Pentru ca visul să devină realitate, am scris un proiect, iar Satul meșteșugurilor a putut fi ridicat datorită unei finanțări de la Guvernul Norvegiei. Din 2020 am început să lucrăm şi la ideea Bucătăriei Dealul Morii – o bucătărie a comunităţii, pentru comunitate, dar şi pentru toţi cei care ne vizitează. Iar fotografiile vor întregesc tabloul unui vis devenit realitate. Festivalul de poezie Gellu Naum În Comana am mai fost în vizită la Casa memorială Gellu Naum, dar nu am avut permisiunea să facem poze în interiorul casei. Din acest motiv, nu i-am dedicat un articol în categoria Case memoriale (atât de dragă mie!) pe georgianamihaila.ro. Dar am apucat atunci să mă pozez cu o pisică tigrată, desprinsă parcă din imaginile cu Gellu și felina, de care e plin internetul. Și, dacă suntem la acest capitol, vă invit să citiți recenzia volumului Zenobia. Am scris mai multe acolo despre autorul ei și sentimentele de dragoste-ură pe care le-am avut cu acest pohem de iubire, așa cum l-a numit Monica Lovinescu. Trecând acum la Festivalul de poezie Gellu Naum, bineînțeles că m-am simțit onorată să fiu prezentă la un așa eveniment, ca parte dintr-un public destul de restrâns. La final, așa cum procedez și eu la Fabrica de Poezie, au fost poftiți cei din public să recite câteva versuri. Proprii, mai ales. Ochii prietenilor cu care eram s-au ațintit cu subînțeles asupra mea și n-am mai avut încotro. M-am lăsat ascultată. Sincer, am avut emoții cum nu am mai avut de multă vreme. Și am simțit, aproape fizic, direct în stern, cum cresc, cum îmi depășesc o zonă bine delimitată a confortului personal și cum mă avât în necunoscut. Și a fost bine. Și mi-am dat seama încă o dată ce importantă este, pentru mine, toată experiența acumulată în cei peste 4 ani de Fabrica de Poezie… Închei aici acest articol, invitându-vă atât la Moara de hârtie, cât și la Casa memorială Gellu Naum din Comana. Dacă vă nimeriți pe-acolo în august, căutați și ceva detalii despre festival. Poate veți avea o surpriză. Poate nu veți recita, dar sigur vă puteți bucura de mângâierea unei pisici. Sau giumbușlucuri buclucașe.

The post Moara de hârtie, povești despre oamenii de altădată appeared first on opisicaneagra.ro.