Fusei la Craiova. Bă, îmi plăcu. Dar tare, tare mult! Pentru prima pagina din acest jurnal voi fi nevoită să mă întorc puțin în timp ca să povestesc de concurs. Dar voi fi succintă și am să trasez doar câteva linii: blogal, Tradem, Craiova Culturală și locul 2 câștigat cu selfie-urile lui Brâncuși. Păi, despre ce ...
Post-ul Jurnal de Craiova – Pagina întâi apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Știu că am sărit o filă din jurnalul meu, o am în cap, dar deocamdată nu i-am dat nicio formă. Trebuie să decupez fotografiile și să le atașez cu agrafă de birou. Să îmi iau cariocile și să desenez printre amintiri. Stop Pagina Mea Georgiana, remember? #oracol Acestea fiind spuse, trec la partea propriu-zisă a ...
Post-ul Ziua prin București și Noaptea Muzeelor. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
În seara asta sunt scurtă. În declarații. Azi a fost o zi simplă, așa cum mi le doresc pe toate. Plină ochi, nu-mi mai văd nici gândurile să le apuc și să le aștern aici frumușel pentru mai târziu când le-oi căuta să văd „ce făceam eu acum un an pe vremea asta”. Am zis ...
Post-ul Bucuria mea de azi? Prânz în bibliotecă. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Faptul că România este o țară extrem de frumoasă nu mai este nicio noutate pentru nimeni, nici măcar pentru străini. Sau mai ales pentru ei. Păcat că-i locuită se aude din spate. Așa este! Dar nu despre asta vorbesc azi. Depinde de tine ce vrei să vezi, depinde cu ce persoane alegi să îți petreci timpul. ...
Post-ul Bucăți din țara mea frumoasă – Târgoviște. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Atunci când ne-am hotărât că nu vom sta numai în Târgoviște și împrejurimi, ne-am gândit că ar fi frumos să ajungem la Curtea de Argeș. La ieșirea din oraș, după ce am ajuns în plin câmp, am văzut un loc amenajat pentru camping, grătare în aer liber și multă verdeață. Băncuțe și mese din lemn ...
Post-ul Bucăți din țara mea frumoasă – Curtea de Argeș și Baraj Vidraru apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Ce? Nu știați că există așa ceva? Americanii ăștia se gândesc la toate cele, domnule! Nu prea mă interesează pe mine de sărbătorile lor, dar asta chiar mi-a atras atenția. Da, e cu pisici negre, dar nu este vorba numai despre asta. Ziua de 17 august a fost denumită Ziua Internațională de Apreciere a Pisicilor ...
Post-ul Ziua Internațională de Apreciere a Pisicilor Negre. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Lume, lume! Trebuie să vă anunț cu fast și cu onor că primul meu articol devenit viral a fost desemnat! Cu surle și trâmbițe, cu migală și atenție, s-a făcut numărătoarea de share-uri, like-uri, ciripituri și comentarii! Astfel, la categoria Blog, am ocupat incredibila poziție 6 cu articolul scris de Ziua Internațională de Apreciere a Pisicilor ...
Post-ul Primul meu articol devenit viral. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Biografiile și memoriile – o completare a tabloului impresiilor mele despre autori În general, tipul ăsta de subiect atrage audiența. Recunosc că îmi place să aflu detalii din viața autorilor pe care îi citesc cu interes, iar felul în care ei au sfârșit îmi completează cumva tabloul impresiilor despre creațiile lor citite de mine până în […]
Post-ul Ultimele clipe ale lui Nichita Stănescu. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Mai în glumă, mai în serios, trebuie să recunosc: orașul Târgu Jiu are ceva care mă atrage. E micuț, dar...
Post-ul Bucăți din țara mea frumoasă – Cum a fost la Târgu Jiu? „Brâncușienesc.” :) apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Astăzi ne aducem aminte de Simone de Beauvoir, o reprezentantă de seamă a feminismului în Franța, autoarea volumului „Al doilea...
Post-ul Pe scurt: Simone de Beauvoir apare prima dată în opisicaneagra.ro.
La 20 aprilie 2008, Monica Lovinescu își „scria” ultima intrare în jurnal. A încetat din viață la vârsta de 85...
Post-ul Pe scurt: Monica Lovinescu apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Da, simt nevoia să povestesc despre frumusețe și libertate. Astăzi, mai ales. Este sâmbătă și vreau să-mi fac timp pentru...
Post-ul Bucăți din țara mea frumoasă. Cetatea Poenari, cetatea lui Vlad Țepeș. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Sar peste orice introducere, vă zic direct că da, ieri am fost să văd avioaneleee.. BIAS (Bucharest International Air Show)...
Post-ul Am fost să văd avioaneleeee.. La BIAS 2016. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Pfiu, oameni buni, cum mai zboară timpul.. Cred că v-ați spus asta de multe ori în ultima vreme. 😀 Eu...
Post-ul Lamulțean, bloguț drăguț! La anul trecem în clasa zero. apare prima dată în opisicaneagra.ro.
De cele mai multe ori, alegem să nu mai vedem frumusețea din jurul nostru – a lucrurilor, a oamenilor, a...
Post-ul Toamna, la 15 km de centrul Bucureștiului. Palatul Mogoșoaia, palat brâncovenesc apare prima dată în opisicaneagra.ro.
A început de ieri să cadă Câte-un fulg. Și n-a mai stat. :)) Și uite așa ne-am trezit noi într-o...
Post-ul Hai afară la zăpadăăă – Care e faza cu replica asta? :D apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Am ținut neapărat să scriu articolul ăsta despre #FoodBloggers2016 ca să îl public fix astăzi, #Vineri13. Da, știu că am mai...
Post-ul #FoodBloggers2016 și episodul 8 din serialul meu preferat – Negru Vlogă apare prima dată în opisicaneagra.ro.
Ideea asta cu Radiografia unei zile mi-a venit în urmă cu vreo 5 ani, atunci când am scris despre o zi...
Post-ul Radiografia unei zile – 15 ianuarie 2017. Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale apare prima dată în opisicaneagra.ro.
La 20 aprilie 2008, Monica Lovinescu își „scria” ultima intrare în jurnal. A încetat din viață la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris.
Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist.
A fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca. Devine o figură marcantă a exilului românesc, prin realizarea a două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg.
Nu era greu s-o iubești pe Monica Lovinescu. Chiar și în ultimii ani ai vieții, insuportabil de grei pentru ea, chiar și în ultimele zile, a știut să facă din ceasurile pe care le petreceai alături de ea clipe de sărbătoare. Prin caldură, atenție față de celălalt, demnitate în suferință, distincție, umor. […] Au iubit-o oamenii, fiindcă o asemenea perseverenta pedagogie severă și iubitoare nu ramîne niciodată fără răspuns, oricît am fi de sceptici și mizantropi.
(Doina Jela, scriitor și editor)
Am mai scris cândva despre Monica Lovinescu, atât în Atelier jurnalistic (Plus), dar și pe blogul meu drăguț, atunci când am amintit de o „Declarație de iubire”…
Urnele cu cenușa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca au fost duse în România și depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său.
The post Pe scurt: Monica Lovinescu appeared first on opisicaneagra.ro.
Blogul meu, drăguțul, a mai găzduit câteva articole despre Marin Preda, scrise de-a lungul timpului, cu diferite ocazii. Astăzi este despre Marin Preda, scriitorul meu de acasă, cel care îmi amintește de copilărie, de anii de școală generală petrecuți într-un sătuc din Teleorman, de oamenii și limbajul lor simplu, dar atât de colorat, atât de viu..
Anul acesta s-au împlinit 95 de ani de la nașterea celui cunoscut ca autorul romanului Moromeții. Marin Preda, fiul lui Tudor Călărașu și al Joiței Preda, s-a născut în Siliștea-Gumești, județul Teleorman.
Preocupat cu treburile gospodărești încă de copil, Marin Preda nu a frecventat cursurile claselor primare așa cum și-ar fi dorit. Tatăl său nu înțelegea dorința copilului de a învăța carte (Marin Preda își dorea să studieze la Școala pentru învățători). Așadar, nu îl susținea în acest sens. După ce se îmbolnăvește de malarie, părinții nu îl mai pot susține în școală. Termină clasa a IV-a cu ajutorul învățătorului Ionel Teodorescu, cel care l-a și înscris inițial în clasa I. Cu toate greutățile pe care le întâmpină, Marin Preda termină clasa a VII-a cu media 9,78. 
După ce este respins la Școala Normală din Câmpulung-Muscel (din cauza miopiei), tatăl său se gândește că ar fi bine să urmeze o școală de arte și meserii. Slavă Domnului!, nu s-a ajuns acolo. Intervenția salvatoare a librarului Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, îi schimbă cursul destinului și îl duce la Școala Normală din Abrud. Acolo reușește la examenul de bursă cu nota 10.
Mai târziu, ajuns în București, tot din cauza lipsurilor materiale, se gândește să renunțe la școală.
Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ’41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.¹
Acest pasaj îmi amintește de memoriile adunate frumos în Viața ca o pradă, volum autobiografic pe care l-am citit atunci când niciun alt citat motivațional nu mă putea ajuta. Mă regăseam, cumva, pe departe, printre rândurile unor pasaje. Mă regăsesc și acum în minusurile persoanei și personalității sale, dar și în dârzenia cu care a luptat pentru visul lui. Și-a dorit să învețe..
Faptul că debutează la vârsta de 20 de ani (cu schița Pârlitu’ în ziarul Timpul) îi dă încredere în scrisul său și continuă să scrie proză scurtă, nuvele și povestiri pe care le va aduna mai târziu în romanele sale.
Trece pe rând prin mai multe redacții (Timpul, Viața românească, Evenimentul zilei), ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, și traduce din Dostoievski și Camus.
În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. Cu două luni înainte de dispariția sa, la editura pe care o conducea, Preda publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. E pe lista cărților de citit, vă recomand măcar filmul.
Bineînțeles, trebuie să amintesc aici câteva dintre cele mai importante volume publicate de Marin Preda: Moromeții, Viața ca o pradă, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni, Întâlnirea din pământuri, Risipitorii. Romanul său, Marele singuratic, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În viața lui Marin Preda au existat trei femei: Aurora Cornu (marea sa dragoste), Eta Vexler (o evreică ce i-a atras antipatia regimului) și Elena (cea care l-a făcut pe scriitor tată).
Fiecare poveste de iubire a avut ceva unic, firește. Însă, cele trei soții au declarat același lucru despre Marin Preda: faptul că acesta era mai întâi scriitor, apoi își vedea de familie.
De fiecare dată, cu fiecare dintre cele trei femei s-a căsătorit repede și fiecare l-a marcat și inspirat pentru scrierea sau publicarea vreunui roman: Aurora i-a găsit manuscrisul Moromeților și l-a sfătuit să publice, Eta l-a inspirat pentru începerea romanului Risipitorii, iar Elena i-a fost alături atunci când acesta lucra la Cel mai iubit dintre pământeni.
Un pasaj important despre Marin Preda în postura de tată, cu toată dăruirea și dragostea de care era el capabil, l-am regăsit într-un interviu acordat de Elena Preda după moartea scriitorului:
„În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte mici cumpărături şi, când am revenit, am rămas cutremurată – l-am găsit pe Marin în faţa pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am lăsat în pace, nevrând să tulbur această scenă, și, după vreo oră, când am reintrat în cameră, Marin se suise pur și simplu în pătuţul lui Alexandru. Se făcuse atât de mic, încât să încapă acolo şi să-şi ţină copilul în braţe. În veci, nu o să pot uita această imagine: o efigie perfectă a iubirii părinteşti, a imenselor lui resurse de ocrotire şi tandrețe.”²
Marin Preda nu a avut iubiri adolescentine și abia la 32 de ani o întâlnește pe Aurora, marea sa dragoste, o poetă în vârstă de 20 de ani. Despărțirea de aceasta îi provoacă o depresie atât de serioasă încât autorul este internat în spital.
„Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.” (Marin Preda)
Scriitorul era un adevărat cavaler atunci când era îndrăgostit și îi trimitea scrisori iubitei chiar și în timpul căsniciei. Rândurile de mai jos m-au lăsat fără cuvinte…
„Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atât de mult…“
Plecând într-o excursie cu Arhiva de Geografie (detalii, în articolul despre Teleorman), am avut ocazia să vizitez și Centrul Memorial Marin Preda din Siliștea-Gumești. Casa în care a locuit autorul nu este amenajată, fiind închisă și lăsată în paragină. Am citit într-un articol publicat de Adevărul că această casă a fost cumpărată de Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă Marius Tucă cu 35.000 de lei. Primăria încă încearcă să colaboreze cu proprietarul pentru a o pune în valoare. Deocamdată, nu se mișcă nimic pe acolo.
Ceva mai multe imagini din muzeu am publicat în episodul 5 al vlogului meu, pe numele lui de scenă Negru Vlogă. 
Marin Preda a murit pe 16 mai 1980, în camera 6 a Casei de Creaţie de la Mogoşoaia. Medicii legişti au stabilit că Preda avea o alcoolemie de trei la mie, iar cauza morții a fost „asfixie mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale”. Adică a murit înecat în propria vomă.
În jurul morţii subite a scriitorului s-au făcut tot felul de scenarii, bineînțeles. La baza acestora se aflau două mari bănuieli:
Există și un mister al manuscriselor lui Marin Preda. Se pare că acesta începuse să lucreze la o nouă carte, iar apropiaţii au susținut că scriitorul ar fi avut o valiză cu manuscrise pe care o păstra la Editura Românească, acolo unde era director. Și-a dorit ca această valiză să fie predată fratelui său, în cazul în care el ar păţi ceva. Nu se știe ce s-a întâmplat cu manuscrisele după ziua de 16 mai 1980.
Într-o zi urâtă şi ploiasă, la fel ca noaptea în care a murit, Marin Preda a fost înmormântat la cimitrul Bellu.
Îți mulțumesc, dragă Marine, că ai trecut pe aici și te-ai zbătut atât să ne lași nouă atâtea „imagini” despre viața satului românesc, despre condiția omului de provincie realizat prin forțe proprii, să ne fii exemplu că se poate. Dacă îți dorești.
Eu îmi doresc să nu te uite lumea. Mulțumesc, Marin Preda!
The post Marin Preda, scriitorul meu de acasă.. appeared first on opisicaneagra.ro.
